Vacanta frateeee

Lupta dintre bine şi rău s-a sfârşit. Închid cartea cu o melancolie infinită, puţin neobişnuită. Privesc munţii ce mă înconjoară şi îi mulţumesc cerului că am mai prins o dimineaţă. Soarele s-a spânzurat de cerul învolburat şi inspir profund, însetată de viaţă, de parc-aş vrea să-nghit zâmbete cu biscuiţi pe lângă cafeaua fără zahăr ce mi-a ţinut de urât de-a lungul paginilor vechi, îngălbenite pe alocuri, mirosind a bibliotecă veche, a casa bunicii, mirosind a vraja descifrata de-a lungul anilor.
Mă simt liberă. E greu să cuprinzi un sentiment atât de mare, de puternic, de agitate şi înflăcărat, în doar şase litere…
Sar paginile, sar zilele, sar peste munţi, dealuri şi câmpii, peste locuri unde Soarele se micşorează sau, dimpotrivă, ţi se arată ca un ochi somnoros, cu cearcăne, dar care se-ntinde pe toată câmpia şi urmăreşte, până la asfinţit, mersul trenului şi zgomotul obsedant, de gramofon defect, “tac-tac-tac-tac”... Taci odată!

Vacanţă..Vacanţă fratee! Vacanţă străine! E vacanţă..

Abia am asteptat-o, decând doream  momentul acesta  să mă bucur că că că plouă , că ninge chiar dacă-i primăvară şi că …totul e aşa cum e.. Să stau einşpe mii de ore in pat , afară ,să urluu de fericiree şi să cânt,dar totuşi nu-i deajuns, dacă nu ai pe cine trebuie lângă tine..

I need you, need you..Mă auzi? I need you.Vreau să  vii înapoi , mie dor de tine..

Aş vrea să mă gândesc, că pot  fară tine, dar nu-i aşa.Când te aud la telefon , numai am cuvinte şi nu mai pot vorbi .De aceea am şi ezitat în ultimele zile.

Chiar vreau să vii, să te strâng în braţe atât de tare , până nu vei mai avea răsuflare.

Acum am cea mai mare nevoie de tine..chiar dacă am prieteni care mă susţin şi mă iubesc,defapt aşa cred.Vreau ca totul să  facem împreuna.Să bem , să ne bucuram de ce e în jurul nostru, cum am facut-o şi până acum.Esti...singurul care nu ţipă la mine , singurul care nu-mi reproşează..singurul !

Incerc sa uit..si sa te astept..

N-ai un dicţionar aproape ca să găseşti deosebirea între “vis” şi “mare”.  Nu îmi plac definiţiile gen “întindere de apa mai mică decât oceanul”, mie marea îmi place mai mult pentru că îţi ascunde lacrimile, pentru că-ţi lasă sarea din ea, pe trup, ca amintire, pentru că locatarii ei, punctuleţele acelea mici, ce seamănă cu literele, te pişcă de degete; îmi place să mă plimb, la apus, pe dig, când nu e prea cald şi nu simţi sudoarea grea apasandu-te pe braţe şi pe frunte, pentru că stai ore-n şir cu un suc rece în mâini şi priveşti infinitatea de albastru ce se prăvale peste tine, ţi se face frică şi cauţi o mână de care să te prinzi, ca să împarţi frumuseţea la doi, 
Pentru că nu-ţi place să fii egoist, împarţi totul, trimiţi vederi acasă, împrumuţi o cămaşă unei prietene, dăruieşti o carte prietenului de suflet, cu o dedicaţie stângace pe ultima pagină ce se încheie, formal, cu “A ta prietenă”, pentru că împărtăşeşti un colţisor din vraja mării, câteva scoici pătate, aproape sfărâmate, rupte pe la colţuri, le dăruieşti săracilor, care, evident, strâmbă din nas, dezamăgiţi, neştiind că marea e o bancnotă cu valoare nedeterminată…
Şi, apropo de vise, deşi nu sunt egoistă, nu-mi împart visele cu nimeni, pentru că, zice cântecul din gramofonul ascuns prin praful lăsat de scoici pe plajă, nisipul, visele nu ţi le dau, nu mi le poţi lua, rămân amintirile crude şi aceeaşi vară promisă, nesfârşit…